La puțin timp după naștere ne dăm seama că, atunci când vrem să fim noi înșine, acest lucru deranjează lumea adulților sau pe cea a apropiaților noștri. Ajungem astfel la concluzia că, a te purta natural, nu este bine, nu este corect. Este o descoperire dureroasă ce provoacă copilului accese de furie.
Aceste crize devin atât de frecvente încât începem sa credem că sunt normale. Sunt numite “ crizele copilăriei”, apoi “crizele adolescenței”. Poate au devenit ceva normal pentru oameni, dar cu siguranță nu constituie ceva firesc. Un copil care se agită in mod natural, care este echilibrat și care are dreptul de a fi el însuși nu face genul acesta de crize. Din păcate acest gen de copil nu există aproape deloc.
În schimb, majoritatea copiilor trec prin anumite etape, și anume: După ce au cunoscut bucuria de a fi ei înșiși, în prima etapă a vieții, vor cunoaște mai apoi durerea provocată de faptul că nu au dreptul de a acționa mereu așa, trecând astfel în a doua etapă. Urmează apoi perioada de criză și de revoltă, în a treia etapă, ca mai apoi, pentru a-și micșora suferința, copilul se resemnează. Ajunge astfel să-și creeze o nouă personalitate, pentru a deveni ceea ce vor ceilalți să devină. Mulți dintre ei vor rămâne în cea de a treia etapă pe toata durata vieții, adică vor fi mereu în reacțiune, furioși sau în situații de criză.
Rușinea este ceva universal. Toți avem această emoție primitivă. Cei care nu simt rușinea sunt cei cărora le lipsește empatia și nu pot stabili legături cu ceilalți. Toți ne temem să vorbim despre lucrurile care ne provoacă rușine, iar cu cât vorbim mai puțin despre lucrurile care ne provoacă rușine, cu atât rușinea ne va controla viețile.
Brené Brown, autoarea a numeroase cărți de dezvoltare personală, definește rușinea ca fiind o durere intensă, născută din convingerea că avem defecte majore și din această cauză, nu merităm să fim iubiți și să aparținem unui grup. Rușinea este teama că vei fi îndepărtat de ceilalți.
Noi, ca specie umană suntem programați psihologic, emoțional, cognitiv și spiritual să avem o legătură cu ceilalți, de iubire și apartenență. Așadar rușinea poate fi teama că, din cauza unui lucru pe care l-am făcut, pe care n-am reușit să îl facem, că nu am reușit să atingem un scop, nu merităm să avem parte de legături emoționale profunde cu ceilalți. Că nu suntem demni sau îndeajuns de buni pentru a fi iubiți, pentru a aparține unui grup. Nu contăm pentru nimeni.
Mulți nutresc convingerea că rușinea este un bun instrument, pentru a-i face pe oameni să respecte regulile, convingere demonstrată cu timpul că este greșită și periculoasă. Există o corelație semnificativă între rușine, pe de o parte, și violență, dependență, agresivitate, depresie, tulburări alimentare, pe de altă parte.
Unii dintre noi, când ne confruntăm cu rușinea ne îndepărtăm de oameni, ne închidem în noi sau ne ferim de ceilalți, ne reprimăm trăirile și păstrăm secrete. Alții se orientează spre oameni, căutând cu orice preț să fie împăciuitori și să se facă placuți. Iar alții se orientează împotriva oamenilor, încercând să dobândească putere asupra cuiva, fiind agresivi sau folosind rușinea împotriva rușinii.
Cei mai mulți dintre noi folosim toate aceste strategii- în momente diferite, cu persoane diferite, din motive diferite. Dar toate aceste abordări ne împiedică să stabilim o legătură reală cu cineva, prin aceste abordări de fapt detașându-ne de suferința pe care ne-o provoacă rușinea.
Bărbații și femeile trăiesc rușinea în mod diferit. Pentru noi ca femei ne provoacă rușine felul în care arătăm, că niciodată nu suntem suficient de tinere, de slabe, de frumoase. Un alt factor declanșator al rușinii este maternitatea. Societatea consideră că există o legătură puternică între feminitate și maternitate. De multe ori suntem evaluate ca femei din rolul de mamă sau viitoare mame. Femeile sunt mereu întrebate de ce nu s-au măritat încă, sau, dacă sunt căsătorite, de ce n-au făcut copii încă. Cele căsătorite și care au un copil sunt adesea întrebate de ce n-au mai făcut un copil. Diferența dintre copii este prea mare? „Ce a fost în mintea ta?” Diferența este prea mică? „Nu e bine, nu o să poți acorda aceeași atenție, la fel de multă afecțiune”. Dacă lucrezi, vei fi întrebată:„În privința copiilor ce faci?” Dacă nu lucrezi: „Ce fel de exemplu dai copiilor tăi?”. Adevărul este că lumea așteaptă de la femei să fie perfecte: să aibă o frumusețe naturală, să fie mame perfecte, și lideri înnăscuți.
În schimb bărbații trăiesc sub presiunea unei reguli neîndurătoare:„Nu-i lăsa niciodată pe ceilalți să te creadă slab!”. Pentru bărbați rușinea înseamnă să aibă un eșec: la lucru, la fotbal, în căsătorie, în pat. Nu contează – eșecul este o rușine. Înseamnă să arate că le este frică, să arate că sunt vulnerabili, înseamnă să nu aibă dreptate.
În relația de cuplu rușinea creează una din dinamicile cele mai nocive pentru o relație. Femeile, care simt rușine, atunci când au impresia că nu sunt ascultate și respectate, își provoacă partenerii printr-o atitudine exacerbat de critică: „De ce nu faci mai mult?” sau „Niciodată nu faci ceva așa cum ar trebui!”. La rândul lor, bărbații simt rușine atunci când sunt criticați pentru nepricepere, și atunci, fie se închid în ei înșiși,ceea ce le face pe femei să fie și mai îndârjite, fie au izbucniri de furie.
Există un paradox aici. Femeile le cer bărbaților să fie vulnerabili, să se deschidă, să spună când le este teamă, dar majoritatea femeilor nu suportă asta. Atunci când bărbații își arată cu adevărat vulnerabilitatea, cele mai multe dintre noi facem un pas în spate înfricoșate, iar teama ia o mulțime de forme, de la dezamăgire la dezgust și gîndim: „Hai adună-te! Fii bărbat!”.
Ce putem face în privința rușinii?
Putem să dobândim reziliență la rușine. Adică să facem trecerea de la rușine la empatie. Dacă putem să împărtășim cuiva situația prin care trecem, iar celălalt ne răspunde cu empatie și înțelegere, rușinea nu va putea supraviețui. Fiind un fenomen social, rușinea se vindecă cel mai bine atunci când comunici. O rană socială are nevoie de un balsam social, care este empatia. Când suntem toleranți cu noi înșine, există o șansă mai mare să comunicăm, să stabilim legături profunde și să ni se răspundă cu empatie.
Cum dobândim reziliența la rușine?
- Exersează curajul și caută să comunici cu cineva apropiat. Poate ai prefera să te ascunzi de ceilalți dar singurul mod în care poți lupta cu rușinea, totodată arătându-ți respect față de tine însuți, este să împărtășești experiența celui care și-a câștigat dreptul s-o asculte – cineva care te iubește datorită vulnerabilităților tale, nu în ciuda lor.
- Vorbește cu tine însuți la fel cum ai vorbi cu cineva la care ții foarte mult și căruia vrei să îi aduci alinare, când trece printr-un moment greu:„E în regulă. Ești om. Toți oamenii fac greșeli”. De obicei când treci printr-o criză de rușine ești atât de dur cu tine și vorbești cu tine însuți așa cum niciodată nu ai fi vorbit cu cineva pe care îl iubești și îl respecți.
- Asumă-ți ce ți s-a întâmplat. Nu încerca să faci întâmplarea uitată, n-o lăsa să dospească în tine, pentru că în felul acesta va ajunge să te definească. Dacă îți asumi acea întâmplare tu vei stabili cum se termină, tu ești cel care creează finalul.
Ce înseamnă a fi empatic?
Înseamnă să înțelegi emoția celui care îți vorbește, nu neapărat evenimentul sau circumstanțele care au provocat-o. Nu există un mod corect sau greșit de a-ți manifesta empatia. E vorba pur și simplu să asculți, să fii prezent, alături de celălalt, să te abții să critici, să stabilești o legătură emoțională și să îi transmiți celuilalt mesajul -de o încredibilă forță vindecătoare- că nu este singur.
A vorbi despre rușine, înseamnă să îți acorzi dreptul de a fi așa cum ești pe moment, a te accepta pe tine cu tot ceea ce te reprezintă.Să accepți că viața este plină de experiențe care îți folosesc pentru a învăța ce este benefic și inteligent pentru tine.
Este ceea ce se numește iubirea de sine.