Nu există nicio cale să știm cum se va schimba viața noastră după ce sosește copilul. Credem că vom fi plini de bucurie. Toată lumea ne spune că nu este nimic mai emoționant decât un copil în viața noastră. Copii sunt apogeul natural al iubirii pe care o împărtășim. Ei sunt fragili, gingași, mici și neajutorați. Au nevoie de noi. Ne cheamă să îi iubim și să îi îngrijim Ne captivează, ne imită , ne surâd.
Dar, alteori, ne trece prin cap, că se prea poate, să ne fi construit o fantezie savuroasă. Odată ce realitatea noului parenting se instalează, stresurile ies în evidență, ca sarea în exces în mâncare.
Studiile arată că peste 50% din cupluri devin nefericite în relația de cuplu în primii trei ani de viață ai bebelușului. Și, din păcate există o mare posibilitate de divorț. Fără îndoială, toate cuplurile care au devenit părinți au avut relații conflictuale. Bebelușii care plâng sunt greu de integrat într-o idilă.
Atunci când se naște primul copil satisfacția în cadrul relației scade semnificativ. Conflictele din cadrul relației și ostilitatea partenerilor se intensifică în mod dramatic. Ei ajung să se certe mult mai des. Intimitatea emoțională de deteriorează. Devin confuzi și epuizați. Și nu este surprinzător că pasiunea dintre ei, sexul și iubirea se prăbușesc la pământ. Iar pe lângă toate acestea, mai poate apărea destul de des, depresia post-partum la proaspetele mămici.
După ce apare un bebeluș părinții devin adesea obosiți, iritabili, pentru mulți dintre ei epuizarea se transformă în depresie. Și așa, mulți dintre ei, devin critici, defensivi și lipsiți de respect unul față de celălalt. Sunt orbi la perspectiva celuilalt și nu pot face compromisuri. De multe ori rostesc acuzații pe care mai apoi le regretă. Deloc surprinzător, cele mai multe asemenea cupluri resimt creșterea pulsului în timpul discuțiilor în contradictoriu. Partenerii lor par a le fi inamici, nu aliați.. Aparent partenerii nici măcar nu se plac între ei, darămite să se mai și respecte. Cu timpul ambii parteneri ajung să fie bântuiți de sentimente de neapreciere, neglijare și singurătate.
Dar cum se întâmplă această calamitate, când ar trebui să fie bucurie?
Atunci când apare un copil, intimitatea cuplului se deteriorează. Sexul, romantismul și pasiunea intră în declin. Relația lor își mută toată atenția înspre copil. Partenerii care cândva erau prieteni și iubiți nu mai au timp unul pentru celălalt. Ieșirile în oraș încetează iar lungile conversații dispar definitiv. Ambii parteneri devin singuratici și retrași față de cei din afara relației. Iar timpul petrecut în familie poate deveni un câmp de bătălie.
În următoarele luni, în vreme ce bebelușul devine centrul Universului, al preocupărilor părinților, idila dintre aceștia se evaporă în eter.
Cum gestionezi conflictele? Cum anume putem rămâne conectați emoțional?
Cele mai multe cupluri se ceartă atunci când partenerii sunt stresați, obosiți. E absolut normal. Secretul pentru a gestiona conflictele este să porți lupta constructiv, nu distructiv. Constructiv înseamnă să manifești respect, nu lipsă de respect; sa fii gentil, nu critic; să îți asumi responsabilitatea pentru partea ta de vină, fără să devii defensiv. Înseamnă să asculți, nu doar să ții discursuri; să accepți punctul de vedere al partenerului, nu doar să îl repeți pe al tău. Conflictul ne poate ajuta să îl înțelegem pe partener mai bine, dar trebuie să fim receptivi și să acceptăm influența partenerului, nu să insistăm să mergem pe drumul nostru.
Dacă arătăm lipsă de respect unul față de altul în timp ce ne certăm, conflictul devine distructiv; relațiile noastre vor fi marcate de critică, atitudine defensivă, tăcere și distanțare, lipsă de compromis, răceală și lipsă de umor, Distanța dintre noi se mărește ca o spirală descendentă .Ajungem să interacționăm, ca și cum am merge pe un teren minat, să ne certăm tot mai des sau să ne evităm unul pe altul. Niciunul dintre noi nu vrea asta.
Transformăm certurile în lupte de stradă în care doar unul câștigă și celălalt pierde. Dar în final, pierd amândoi. Partenerii unui cuplu tind să creadă că misiunea lor într-o ceartă este să îl convingă pe celălalt să adopte poziția adversă, în loc să încerce să înțeleagă poziția interlocutorului. Cum ar fi să vă imaginați doar….dacă ambii parteneri ar crede că prima lor responsabilitate este, ca într-o neînțelegere, să încalțe papucii celuilalt, în loc să se certe cu acesta pentru a-și impune propria opinie.
Cele mai multe cupluri sunt nemulțumite de modul cum se ceartă, nu de ceea ce constituie subiectul conflictului. În timpul conflictului problema care ne-a deranjat inițial, dispare înghițită de indignarea noastră față de felul cum suntem tratați. Ne scoatem ghearele unul la altul pentru felul cum evoluează conflictul, pentru maniera în care suntem anihilați de atacurile partenerului și din cauză că sfârșim ca inamici nu ca aliați. Ne simțim constrânși pentru că ni se cere să renunțăm de la sine, suntem tratați ca cineva care trebuie calmat, ba chiar ni se închide gura. Cu alte cuvinte ne certăm pentru cum ne-au fost corijați pașii în conflict și nu pentru motivul pentru care am intrat în el.
În nici un conflict nu există o realitate obiectivă, absolută. Întotdeauna există două realități subiective, ambele corecte în felul lor. Discuțiile noastre în contradictoriu se aprind atunci când insistăm că percepția noastră e singura corectă, ceea ce înseamnă că percepția partenerului este greșită. Într-un conflict amândoi simțim că avem dreptate și că partenerul în mod obiectiv se înșală. Amândoi avem propriul punct de vedere și fiecare crede că are în mod obiectiv dreptate.
Un conflict bine gestionat ne poate conduce la o compasiune mai profundă unul față de celălalt. Și în consecință vom funcționa mai bine ca echipă, vom face față mai bine stresului.
Cuplurile care se descurcă cel mai bine cu problemele perpetue sunt cele care învață să dialogheze despre ele. Gândiți-vă la asta ca și cum ar fi vorba despre o problemă medicală cronică, o durere de spate de exemplu. Din când în când aveți dureri și este nevoie de odihnă sau de medicamente. Dialogul pe care îl purtăm când reapar problemele recurente are același rol. Puteți susține o conversație adecvată, durabilă pe tema în cauză și totul va fi bine, pentru o vreme. Dar în perioada următoare ne poate lua din nou durerea de spate. Și va trebui să ne odihnim din nou sau să luăm medicamente. Sau va fi necesar să discutăm din nou. Ca urmare, problema apare din nou. Abilitatea noastră de a dialoga despre ea este esențială, astfel încât să putem conviețui cu asta și să obținem maximum posibil din context.
Dacă nu putem sau nu învățăm să dialogăm, conflictul se poate transforma într-un blocaj. Deveni imobili și nu mai poate fi vorba de acceptarea influenței partenerului. Ajungem frustrați. Visăm ca partenerul să ne spună „Ai perfectă dreptate dragă!”. Dar, în schimb obținem jigniri și împunsături reciproce. Îl denigrăm și îl atacăm pe celălalt. Singurul adjectiv care mai poate descrie partenerul este „egoist”. Prețul pe care îl plătim pentru blocaj este prea mare. Simțim că partenerul nici măcar nu ne place, ca să nu mai pomenim de iubire și afecțiune. Iar după o vreme, toate discuțiile noastre vor fi lipsite de umor, de afecțiune, de curiozitate, de empatie, de o înțelegere elementară.
Conflictele noastre intrate în blocaj seamănă cu niște pumni încleștați care se împing unul pe altul. Niciunul nu se urnește din loc. De fiecare dată când ne confruntăm cu teme intrate în blocaj, apar critica, defensiva, disprețul și împietrirea – sentimentele noastre ajung să fie călcate în picioare și suntem gata să ne închidem în sine. De disperare, ne putem gândi:„Ce rost mai are să caut o rezolvare?”
Partenerul nostru nu este perfect. Noi nu suntem perfecți. Relația noastră nu este perfectă. Acceptarea partenerului cu toate limitările sale, cu toate diferențele sale, poate fi cheia pentru a dialoga despre problemele noastre perpetue.
Putem fi toleranți, pe de o parte, iar pe de alta, putem cere o schimbare, acum, nu mai târziu. Și mergem împreună spre o soluție temporară. Problemele noastre nu se vor evapora curând.