Nimeni nu poate „șterge” un abuz, un viol, pierderea unui copil, un incest sau alte evenimente oribile. Ceea ce s-a întâmplat nu mai poate fi anulat. Ceea ce putem face noi, totuși, este să alinăm efectele lăsate de aceste evenimente asupra noastră: teama de a-ți pierde controlul, disprețul față de sine, rușinea, coșmarurile și amintirile sub formă de flash-uri, incapacitatea de a-ți deschide inima în fața altei ființe umane.
Ca și cum, faptul că s-au confruntat cu un incident traumatic nu ar fi suficient, mulți dintre supraviețuitorii unor traume suferă în plus și din cauza regretelor legate de modul în care au reacționat sau nu, în momentul incidentului. Ei se pot simți vinovați din cauză că au încremenit, că au fost paralizați, că nu au ripostat sau că nu au fugit.
Reacția personală în timpul unui incident traumatic, de a fi încapabili de a fugi sau riposta are o explicație științifică foarte bine documentată. Și, bineînțeles, este dificil să contrazici știința. Atunci când avem dovezi științifice și înțelegem de ce avem astfel de reacții, putem elimina furia, rușinea sau vinovăția și putem facem pași importanți în procesul de recuperare postraumatică.
Supraviețuirea, rămânerea noastră în viață, este guvernată de o formațiune din creierul inferior,numită amigdală. Această formațiune numită și „câinele de pază al creierului”, are rolul esențial de a stabili ce constituie, sau nu, o amenințare la adresa supraviețuirii personale.
Dacă există o amenințare, amigdala dirijează organismul să reacționeze, folosind oricare dintre cele trei opțiuni: fugă, luptă sau încremenire.Dacă percepția la nivelul amigdalei este că există forță, timp și spațiu pentru fugă, atunci corpul va începe să alerge. Dacă percepția este că nu există suficient timp pentru fugă, însă există suficientă forță pentru apărare, atunci corpul va lupta. Dacă percepția este că nu există nici timp, nici forță pentru luptă sau fugă și moartea poate fi iminentă, atunci corpul va încremeni. În această stare victima traumei, de fapt, își crește șansele de supraviețuire.
Un exemplu de imobilitate, de încremenire, frecvent observat este cel al unei căprioare care „încremenește” noaptea în lumina farurilor mașinii sau al șoarecelui care „face pe mortul” când este prins de o pisică. Imaginea acestora este utilă celor care au încremenit în fața unei amenințări mortale, deoarece ei se pot raporta la reacția fiziologică a acestora.
În mod instinctiv, un șoarece ar fugi dacă amigdala sa estimează că poate să scape. Dacă însă șoarecele este capturat sau dacă pisica îl înhață în timpul încercării sale de a fugi, șoarecele va „face pe mortul”. Acesta își va pierde tonusul muscular, precum o păpușă de cârpă. Victimele intră într-o stare modificată, într-un punct în care sunt efectiv incapabile să opună rezistență, așa cum exemplifică foarte clar victimele violului. Multe victime ale violului suferă de o cumplită rușine și vinovăție din cauza acestei reacții de încremenire, de îngheț.
Modul în care o persoană acționează automat, instinctiv la o situație care îi amenință viața depinde de mulți factori, inclusiv de instinctele acesteia și de resursele ei fizice și fiziologice. Se consideră că bărbații reacționează la amenințare mai frecvent prin luptă și fugă, iar femeile și copiii prin imobilitate sau prin a face pe mortul. Acest mod de a reacționa se datorează și faptului că bărbații au adesea mai multe resurse fizice – o putere, viteză și agilitate structurală mai mare față de a femeilor sau copiilor.
Dar toate aceste reacții de fugă, luptă sau îngheț, se întâmplă foarte, foarte repede, dar nu la nivelul creierului superior, sediul gândirii, reflecției și contemplării.
Reacția de supraviețuire este pusă în mișcare în afara sferei conștiinței noastre. Amigdala prelucrează datele, ajunge la o concluzie și direcționează acțiunile, făcând toate acestea fără o deliberare conștientă. Tot ea, îi transmite corpului să fugă, să atace sau să încremenească, transmițând una din aceste directive prin intermediul sistemului nervos la mușchi sau ale sisteme ale corpului.
De fapt, sarcina amigdalei este să sară peste procesul de gândire, astfel încât, să determine corpul să reacționeze aproape imediat, în interesul supraviețuirii. Prin urmare, atunci când ne confruntăm cu o amenințare, sistemul nervos este cel care ia o decizie extrem de rapidă, fapt ce constituie un mare avantaj pentru supraviețuire.
Să ne imaginăm dacă nu ar fi așa: cum ar fi dacă, ar interveni procesul de gândire în cazul în care sunteți atacați de un urs care apare brusc în fața voastră? Ar trebui să vă gândiți clar și să înțelegeți ce se întâmplă, să identificați opțiunile pe care le aveți pentru a supraviețui și apoi, să cântăriți rezultatele posibile- iar toate acestea ar trebui să se petreacă înainte să reacționați. Până ajungeți la o concluzie, probabil că ursul este chiar lângă voi, fără a mai avea nici o șansă de a vă asigura supraviețuirea.
Este fantastic că nu putem decide în mod conștient dacă este cazul să fugim, să ripostăm sau să încremenim. Acțiunea rapidă a amigdalei salvează de fapt multe, multe vieți. Înțelepciunea corpului ne demonstrează, încă o data că acesta reprezintă o rețea uriașă de părți interconectate, organizate astfel încât să ne ajute să supraviețuim, să înflorim.
Dar supraviețuirea noastră după un incident traumatic vine împreună cu anumite consecințe cu care trebuie să ne confruntăm. Multe persoane care au suferit o traumă se simt foarte vinovate sau rușinate pentru faptul că au încremenit sau că au rămas „ca și moarte” și că nu au făcut mai mult pentru a se proteja pe sine, sau pe alții, prin fugă sau luptă.
Rușinea este o consecință postraumatică foarte des întâlnită. De multe ori, ea are legătură cu un sentiment de dezamăgire față de sine, cu sentimentul că nu ai fost capabil să te protejezi sau să îi protejezi pe alții. Un astfel de sentiment de rușine poate să apară în urma oricărui tip de incident traumatic. Mai precis, atacul, violul, molestarea sexuală, incestul sunt traumele care generează un sentiment major de rușine, de vinovăție, cu efecte debilitante pentru supraviețuitor.
Acest sentiment de rușine dă naștere unei reacții de izolare,de retragere. Deși este o reacție naturală, această tendință de izolare este, de cele mai multe ori, o soluție nefericită. Trauma în sine provoacă deseori izolare. Dacă adăugăm și sentimentul de rușine, atunci vom avea un supraviețuitor care se simte foarte, foarte singur.
Dar sentimentul de rușine este ca orice altă emoție- are funcția de supraviețuire. El este aidoma unui far care ne indică faptul că ceea ce s-a întâmplat a fost groaznic. Cu toate acestea, mai ales în cazul unui abuz sexual, una din marile dificultăți este faptul că victimele simt, aproape întotdeauna, că lumina farului este îndreptată spre ele, că ele au greșit.
Și aici intervine iertarea de sine, un pas foarte important în procesul de recuperare postraumatică. Victimelor le este dificil să se ierte pentru trauma suferită, pentru că nu au făcut altceva, ceva mai bun. Iertarea de sine poate fi dificilă și merită să fie o prioritate în procesul de vindecare.
Nu contează cât de rațional și de justificat considerați că este sentimentul vostru de culpabilitate; faptul de a fi supărat pe sine sau dezamăgit de sine pentru că nu ați fost capabili să preîntâmpinați sau să opriți incidentul traumatic este deosebit de răspândit.
Poate că există un motiv justificat pentru furia pe care o simțiți în voi. Poate că, ați fi putut face ceva care să vă țină departe, pe voi sau pe ceilalți de rău. Sau, poate, este posibil să nu fi putut face nimic pentru a împiedica producerea acelui lucru îngrozitor, iar responsabilitatea îi revine altuia sau hazardului.
Poate că există un motiv pentru care nu ați putut împiedica trauma sau, poate, că au existat mai multe: nu erați suficient de mari sau suficient de puternici, altcineva a făcut o greșeală, ați fost mințiți, amenințați sau forțați, nu ați beneficiat de ajutorul de care aveați nevoie, a fost un eveniment natural și ireversibil. În concluzie, trauma vă confruntă, în mod constant, cu fragilitatea voastră, cu inumanitatea de care dau dovadă unele persoane, dar și cu capacitatea voastră de rezistență, de supraviețuire. Iar în calitate de supraviețuitori al unei traume aveți dreptul să redobândiți controlul asupra reziduurilor traumelor din trecut. Să deveniți un exemplu viu de afirmare a forței vieții, care să vă determine să vă creați o existență semnificativă, indiferent de obstacolele cu care vă confruntați.