Cu toții avem în minte imaginea relației perfecte – un refugiu sigur de iubire necondiționată, în care putem împărtăși cele mai ascunse secrete și adevăruri și în care partenerul ne ascultă cu empatie și deplină înțelegere. Dar lucrurile pot merge prost atunci când locuim cu o altă persoană, când ținem banii la comun, când încercăm să negociem chestiuni sexuale sau nenumărate decizii cotidiene. În plus, aducem cu noi un „bagaj” din familia noastră de origine – toate problemele nerezolvate din trecut și toate acele tipare comportamentale care sabotează relația zi de zi. Dacă mai avem și copii sau adoptăm unul, este și mai complicat, pentru că mărirea familiei este unul dintre cele mai dificile procese pentru o relație. Și nu este de mirare că ne trezim, într-o zi, prizonieri într-o relație care întâmpină dificultăți din cauza distanțării emoționale, a suferinței.
Cuplurile nefericite sau care se îndreaptă către divorț, de obicei se prăbușesc vertiginos într-o spirală descendentă de interacțiuni, emoții și atitudini care, împreună duc la dezintegrarea relației. O asemenea cascadă se formează în general în etape predictibile, numite de către Dr. John Gottman, „Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei”.
Ei sunt ca niște prevestitori ai dezastrului. Fiecare dintre ei pavează calea pentru următorul, erodând comunicarea și împingând partenerul spre deficiențele pe care le are celălalt și spre eșecurile pe care le înregistrează relația lor. În ordinea pericolului pe care îl constituie pentru o relație, aceștia sunt: critica, disprețul, defensiva și împietrirea.
Critica apare atunci când faci remarci negative despre personalitatea partenerului, într-o manieră ce îi atribuie vinovăția: „Sunt sătulă să strâng după tine…. Ești neîngrijit și leneș!” sau „Ești atât de iresponsabil să ieși în fiecare weekend cu prietenii și să mă lași acasă, singură, cu copiii!”.
Critica induce ideea că celălat este iremediabil defect și este exprimată în termeni generici: „Tu niciodată nu te ocupi de copii!” sau „Tu întotdeauna cheltui toate economiile noastre pe prostii!”
Studiile arată că femeile critică mai mult decât bărbații, iar critica partenerei este, de multe ori, rezultatul lipsei de reacție a partenerului în fața supărării și enervării ei. Pe de altă parte bărbații sunt mai înclinați să înfrunte un conflict doar atunci când sunt nevoiți, când le este amenințat confortul
De fapt, critica este o expresie a frustrărilor înăbușite și a mâniei acumulate într-o perioadă mai mare sau mai mică de timp. Unul dintre parteneri suferă în tăcere în timp ce celălalt habar nu are de frustrarea care se adună. Când cel care până atunci a tăcut,nu își mai poate reprima resentimentele, el sau ea „toarnă” pur și simplu o ploaie de acuze: „Tot timpul întârzii!” sau „Niciodată nu petreci ziua ta liberă cu noi!” sau „ Mereu uiți care este muzica mea preferată!”
Și toate aceste critici sunt primite de celălalt ca un afront personal. Se simte prins în capcană, doborât la pământ și transformat în victimă. Și toate acestea deschid calea largă pentru al doilea călăreț apocaliptic, mai mare și mai amenințător ca primul: disprețul.
Despre dispreț am putea spune că este critica dusă la extrem. O soție care simte dispreț față de soț are intenția clară să îl insulte sau să îl rănească psihic, fără menajamente. Disprețul apare când partenerul se simte saturat sau dezgustat efectiv de celălalt. Când simte dispreț partenerul are mintea plină de gânduri înjositoare:„ Soția mea este superficială, ignorantă, mă face de râs oriunde aș merge cu ea”. Cu cât nutrești mai mult aceste gânduri cu atât este mai greu să îți amintești care au fost calitățile care te-au atras initial în relație. Cu timpul, complimentele, gândurile afectuoase și gesturile tandre zboară pe fereastră, iar emoțiile pozitive sunt sufocate de gânduri negative,replici meschine sau plătirea de polițe.
Ca și simptome comune ale disprețului instalat confortabil în șaua relației am putea enumera: insulte, porecle, sarcasm, ridiculizări. Iar partenerul atacat va răspunde la furia celuilat cu indiferență sau cu ofense, de exemplu l-ar putea corecta gramatical pe celălalt, deja iritat. Și corpul lor arată foarte clar că nu se mai consideră demni de respect unul pe celălalt: ea își dă ochii peste cap, el o privește disprețuitor….
Un alt călăreț apocaliptic, defensiva, aduce într-o relație numai necazuri, fiindcă în acest context partenerii nu se mai ascultă unul pe altul. Atunci când unul dintre parteneri lansează atacul sub forma unei insulte disprețuitoare, singurul lucru natural pe care îl mai poate face celălalt, pentru a se proteja, este să intre în defensivă și să reacționeze: fie își neagă responsabilitatea:„ Nu este vina mea, tu estu cel care a hotărât”, fie își caută scuze:„ Aș fi ajuns la timp, dar a trebuit să lucrez până târziu”.
Invinuirile reciproce ilustrează o altă formă de comportament defensiv. De exemplu el protestează față de cheltuielile pe care ea le-a făcut, așa că ea pornește un contraatac spunându-I că el ar trebui să câștige mai mult. Prin urmare avem aici un joc pentru adulți, o reacție de tipul „da, dar…”, de la care certurile se transformă în rezistență contraproductivă, inclusiv pentru salvarea relației:„Da, avem nevoie de terapie de cuplu, dar, nu ar folosi la nimic”.
Atunci când partenerii nu ajung la un armistițiu și permit criticii, disprețului și defensivei să domine relația, foarte probabil vor fi asaltați de al patrulea călăreț apocaliptic – împietrirea.
Ea apare atunci când unul dintre parteneri se retrage pur și simplu, deoarece conversația a devenit prea aprinsă pentru el. Se retrage în spatele unor ziduri groase de piatră, închide poarta cetății și o asigură cu lacăte mari, refuzând să mai dea vreun semn că aude sau înțelege ce îi transmite celălalt.
Studiile arată că bărbații au o tendință de împietrire mai accentuată decât femeile. Ei consideră împietrirea o formă de protecție a lor și nu ca pe ceva care le-ar distruge relația. Ei nu înțeleg că lipsa lor de reacție, atitudinea lor placidă este de fapt ceea ce le înfurie pe partenere, care interpretează acest comportament drept înfumurare, dezinteres sau dezaprobare.
Pentru mulți bărbați, intuiția le spune că ar fi mai bine să tacă deoarece vorbitul le aduce numai necazuri. Însă indiferent de intențiile împăciuitoare ale bărbaților împietriți, tăcerea uzuală în fața stresului conjugal cauzează probleme suplimentare. Dacă nu sunt ambii parteneri dispuși să vorbească, problemele vor rămâne nerezolvate iar izolarea fiecăruia se va accentua.
Bărbații se retrag când asediul emotional devine prea sufocant. Însă femeile au tendința, mai mult decât bărbații, de a culege indicii din mediul social, în loc să se bazeze , ca bărbații, pe senzațiile fizice. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care femeile sunt mai tentate să rămână într-un mariaj demult sfârșit, chiar și atunci când persistența este toxică pentru sănătatea lor.
Pentru a putea struni călăreții, voi în calitate de parteneri de cuplu trebuie să dați dovadă de multă precauție și răbdare să fiți amândoi dispuși să vă schimbați gândirea, exprimarea, gesturile și acțiunile care se referă la celălalt.
Atunci când ambii parteneri de cuplu doresc să investească afecțiune, timp și efort pentru a salva o relație, prin terapie de cuplu se poate învăța să evitați critica și să vă exprimați mânia sau neplăcerea în moduri concrete și țintite direct către acțiunile partenerului, în loc să atacați personalitatea sau caracterul său. Puteți învăța să înlocuiți disprețul, care afectează admirația și afecțiunea cu gânduri pozitive și iubitoare față de celălalt. Puteți învăța să renunțați treptat la arme și armură, folosite în defensivă, și să nu interpretați cuvintele partenerului ca pe un atac, ci ca pe o informație utilă, care întâmplător a fost exprimată într-o manieră usturătoare. Mai puteți învăța să gestionați conflictul conjugal prin participare activă și prezență emoțională în cuplu și nu prin împietrire sau retragere la un adăpost sigur.