Copiii, mari și mici, iubesc poveștile. Noi ca adulți iubim poveștile. Gândiți-vă la copiii care cer seara părinților să le citească o poveste de noapte bună sau se delectează cu întâmplări povestite de bunici. Sau la adulții care umplu sălile de cinema ori care citesc pe nerăsuflate un roman.
Dar v-ați întrebat de ce doresc copiii, de toate vârstele, să asculte povești? Poate se identifică cu un personaj? Sau poate au nevoie de un model pentru ceea ce doresc ei să devină? Sau poate vor exemple despre cum ar trebui să se comporte într-o anumită situație?
Poveștile sunt o parte integrantă a vieții. Tânjim după povești, fie pentru a învăța, fie pentru a ne distra, și, probabil că aici nu există o distincție clară.
Poveștile au avut dintotdeauna puterea de a ne hrăni imaginația și lumea interioară, de a ne educa prin puterea exemplului, de a dezvolta abilități de rezolvare a problemelor sau de a ne ajuta în realizarea obiectivelor.
Dar poveștile terapeutice sunt mai mult decât simple povești ascultate sau citite în copilărie. Poveștile terapeutice conțin acel ceva cu un efect profund asupra ascultătorilor: ne învață, ne inspiră, ne îndrumă, ne rămân în minte și mai ales le regăsim pretutindeni: într-o carte pe care o citim, într-un film pe care îl urmărim sau chiar în modul în care un prieten, de lângă noi, învață să depășească o experiență dificilă.
Avantajele folosirii conștiente, intenționate, a poveștilor cu mesaje terapeutice sunt nenumărate și unice, indiferent de vârstă:
O poveste bună începe cu o problemă sau o dificultate cu care se confruntă eroul principal, a cărui sarcină este să găsească o cale de rezolvare. Lăsându-se captivat de personaj sau de problema prezentată în poveste, ascultătorul este implicat el însuși în procesul rezolvării problemei sau în cel de dezvoltare a abilităților, poate nedescoperite anterior.
Foarte important este ca noi părinții sau terapeuții, să știm să folosim povestea terapeutică în forma potrivită și la timpul potrivit. Este important să o alegem cu multă grijă. Dacă ne pripim și alegem o poveste care poate să plictisească sau să fie ignorată, există riscul de a nu ajunge la ascultător mesajul pe care dorim să îl transmitem.
De asemenea este important să introducem poveștile într-o manieră cât mai lejeră și directă, cum ar fi: „Am găsit câteva povești frumoase care parcă îți mângâie sufletul și te ajută să te simți mai bine” sau „Știu că îți plac poveștile frumoase. O să îți spun câteva. Te rog să mă ajuți să o alegem pe cea mai frumoasă”. Și nu în ultimul rând, poveștile terapeutice trebuie povestite într-o manieră cât mai naturală, degajată, susținută și nuanțată emoțional. Noi ca povestitori să intrăm în pielea personajului, să reușim să transmitem cât mai fidel toate emoțiile trăite de eroii din poveste.
Să nu uităm de rolul poveștilor în relația părinți-copii. Lipsa timpului ne face pe mulți dintre noi să lăsăm copiii în fața televizorului, la desene animate, sau în fața calculatorului, la jocuri. Atunci când, seara, înainte de culcare, le spunem o poveste, făurim momente prețioase pe care le petrecem doar cu copilul, evadăm în aventură, explorăm mirifica lume a imaginarului.
Povestea următoare o putem spune copiilor noștri, precum și copilului nostru interior,care poate sprijini în descoperirea de noi resurse interioare: încredere, curaj sau recunoștință. Este o poveste preluată și adaptată din cartea „Basme terapeutice pentru copii și părinți” scrisă de Sempronia Filipoi:
A fost odată ca niciodată o sămânță de floare, care purtată de vânt, a aterizat pe o cărare cu pământ puțin și plină de pietre. Mica sămânță a început să crească, și chiar a reușit să se înalțe destul de bine pe cărare.
Din păcate însă, de câte ori încerca să se întindămai mult, cineva călca pe ea. Micuța plantă încerca iar și iar să scoată la iveală câte o frunzuliță sau un bobocel de floare. Numai că, de câte ori acest lucru pornea bine, se găsea cineva care să o rupă în vreun fel, să o turtească cu pantoful sau cu roata bicicletei. Până la urmă biata plăntuță s-a văzut silită să renunțe la dorința de a se mai înălța. S-a hotărât să încerce doar să supraviețuiască rămânând mereu la fel, însă și acest lucru era greu, pentru că primea prea puțin soare sau prea puțină hrană.
Într-o zi un grădinar a trecut pe acolo și a observat pe cărare mica plantă. „Ei,ei, nu crești într-un loc prea bun” a spus el. „Tu ar trebui să te afli într-o grădină unde să poți crește cât mai frumos”. Grădinarul a săpat cu grijă, asigurându-se că a reușit să cuprindă toate firicelele rădăcinii fără să le rupă. A luat planta la el în grădină, a plantat-o într-un loc cu pământ gras cu multă lumină și a stropit-o grijuliu cu multă apă. „Acum ești într-un loc mai potrivit Micuță Plantă” a zis el. „Aici vei putea să crești și să te dezvolți exact așa cum le este dat tuturor celor ca tine. Și pentru că te-ai străduit atât de mult să supraviețuiești, în mod sigur vei crește și vei deveni cea mai frumoasă floare din această grădină”.
Micuța plantă era foarte speriată. Se chinuise să stea în același loc atât de mult timp, încât îi era pur și simplu frică să se schimbe atunci când i se oferea o nouă posibilitate.
Grădinarul a băgat de seamă că micuței plante îi era frică, așa că i-a vorbit din nou: „Avem voie să ne fie frică, dar nu trebuie ca frica să ne opreascăsă creștem și să ne dezvoltăm”.
„Pentru a ajunge să fii exact ceea ce poți cu adevărat să fii, trebuie să găsești forța în tine însăți, să te îndrepți și să te deschizi chiar tu către soare. Abia atunci vei reuși să vezi adevărata lumină”, a sfătuit-o el pe micuța plantă.
Bietei plăntuțe îi era foarte frică, dar s-a hotărât să nu scape această ocazie, așa că, a căutat și a găsit în ea însăși puterea de a se deschide spre lumină. Foarte curând s-a ivit o frunzuliță, iar apoi un bobocel de floare, urmate de altele și altele. Plăntuța a căpătat vigoare și a început să se simtă mai puternică și mai curajoasă. Nu după mult timp s-a acoperit de o mulțime de flori minunate.
Grădinarul povestea tuturor prietenilor săi despre noua, extraordinara floare din grădina sa. Aceștia au început să viziteze grădina și să admire florile minunate ale plantei. Planta auzea doar cuvinte de laudă în jurul ei și își dădea seama ce mult se schimbase și ce mult crescuse. Acum că era vindecată de tot planta a înțeles cu adevărat că, pentru a se dezvolta până la frumusețea ei deplină, a trebuit să aibă foarte multă încredere și curaj să se înalțe spre soare prin propriile ei puteri, avându-l alături pe grădinarul care a crezut în ea.
preluare și adaptare după cartea „Basme terapeutice pentru copii și părinți” scrisă de Sempronia Filipoi
Sper că v-a plăcut povestea! Vă invit să extrageți voi înșivă mesajul care vă poate servi drept far călăuzitor în tumultul vieții cotidiene.
Voi când ați citit ultima poveste?