Depresia este o maladie morală teribilă, care distruge perfid energia vitală, dorința și plăcerea de a trăi. Viața devine puțin câte puțin atât de dificilă, apăsătoare, încât chiar și cea mai mică acțiune sau decizie pare insurmontabilă. Este atât de complicat să cugeți, să te concentrezi, să acționezi… Totul devine efort, iar tentația de a abandona totul și de a te prăbuși este mare. Viața își pierde atât de mult sensul, încât moartea poate părea o scăpare. Viața se oprește, nu mai există viitor, nu mai există speranță. Nu mai există nici măcar prezent. Timpul încremenește. Totul pare sumbru, rece, glacial.
Indiferent de forța și durata sa, depresia este întotdeauna o încercare. Modul în care o privim și o trăim este determinant. Orice stare depresivă, ușoară sau gravă, ne invită la o readucere în discuție a propriei persoane și a vieții. Ea ne invită totodată la schimbări: o transformare interioară, uneori foarte profundă, a modului de a fi noi înșine, de a ne considera, de a ne respecta. Pot fi schimbări ale modului de viață, referitor la relațiile afective, sociale, schimbări în ceea ce privește profesia noastră.
Depresia ne incită să cugetăm la propria identitate. Să trecem la acțiuni noi, să facem alegeri, să ne asumăm și mai mult responsabilitatea vieții și fericirii noastre, să devenim mai liberi, mai maturi.
Nu trecem accidental prin această încercare. Dincolo de manifestările ei – durere morală, tristețe, inhibiții motrice și intelectuale – greu de suportat, oare de ce suferim în adâncul sufletului? Cine suferă în noi și de ce? Cum de am ajuns aici?
Cauzele posibile ale depresiei sunt multiple; ele pot fi legate de istoria noastră trecută și de suferințele ei, sau de viața actuală și de dificultățile ei – pierderi, doliu, exces de presiune, de stres, de responsabilități, probleme sociale sau profesionale – hărțuire morală, acasă sau la serviciu, „părăsirea cuibului” de către copii. Fiecăruia dintre noi îi revine datoria de a găsi sensul acestei suferințe. Nu este suficient să găsim sensul ei doar din punct de vedere intelectual. Cu toate simțurile treze, vom privi, asculta și simți depresia din noi, făcându-i loc acestei părți suferinde, primind-o, dându-i timp să își povestească marea durere, ca să o conducem încet spre vindecare.
Depresia ne îndeamnă la reînnoire. N-o să luptăm împotriva ei, n-o vom considera un inamic de care trebuie să ne debarasăm cu orice preț, pentru că asta ar însemna să ne luptăm cu noi înșine. Dar nici să nu încercăm s-o reducem la condiția de boală ce ar putea fi vindecată mecanic doar cu medicamente sau câteva remedii bune, căci ar însemna să facem din noi și din corpul nostru o mașinărie mecanică. Este important să înțelegem că medicamentele acționează la nivelul simptomelor, mergând până la dispariția efectului bolii, iar întreruperea medicației poate antrena o reapariție a simptomelor depresiei mai devreme sau mai târziu. Dar terapia merge mai departe de simptom, merge la rădăcina cauzei declanșării depresiei. Să avem curajul să deschidem ușa inconștientului nostru care ne este aliat, o adevărată mină de resurse infinite, profunzimea și înțelepciunea noastră, sursa vieții.
Poate că depresia ne anunță că la un moment dat, într-un fel sau altul, am încetat să ne hrănim de la această sursă a vieții din noi. Este ca și cum am fi greșit drumul, în defavoarea noastră, îndepărtându-ne de noi înșine și de drumul corect pentru noi. Dacă nu percepem avertismentul depresiei, dacă suntem surzi la acest strigăt disperat de ajutor, se poate întâmpla ca sindromul depresiv să se vindece cu ajutorul medicamentelor, însă nu ne vom fi vindecat de ceea ce suferim în profunzime, de faptul că am deviat de la drumul nostru, că am tăiat legătura cu propria persoană, cu ceilalți, cu viața. Această muncă lentă de transformare interioară ne conduce la o mai bună cunoaștere de sine, la o mai bună acceptare, la o atitudine mai respectuoasă față de viața din noi, la descoperirea unui sens al existenței noastre și la dezvoltarea capacității de a fi fericiți cu noi înșine.
De multe ori depresia apare după o pierdere sau după o separare în viața actuală. Din punct de vedere terapeutic ea nu este decât o etapă naturală și necesară din procesul doliului.
Este vorba aici de capacitatea de a o recunoaște și de a o înțelege, accepta și trăi așa cum este: un drum de creștere și maturizare spre care ne împinge viața. La moartea unei persoane dragi sau în caz de separare, divorț, traversăm anumite etape ale doliului și anume: negarea sau refuzul realității, furia, tocmeala, depresia și acceptarea.
Trebuie să parcurgem acest travaliu al doliului de fiecare dată când suntem confruntați cu pierderea unei persoane, a unui loc de muncă, al unei case, al unui animal drag, a unei părți a corpului nostru sau al unei separări: divorț, plecarea copiilor, ruperea unei prietenii. Trebuie să îl trăim cu emoție, dureros, până la capăt, pentru a putea să ne separăm cu adevărat, să spunem adio, adică să lăsăm persoana sau evenimentul să plece și să continuăm să ne sporim autonomia. Este o muncă de transformare interioară foarte profundă, mai mult sau mai puțin îndelungată, întotdeauna dureroasă, care seamănă cu traversarea unui deșert în singurătate. Dacă putem descoperi sensul acestui proces, obținând susținerea unor specialiști, călătoria devine mai ușoară.
Când apar pierderea sau separarea, există, în general, o stare de șoc care poate dura câteva zile, apoi se instalează prima etapă a procesului de doliu: negarea sau refuzul realității. În această etapă persoana este incapabilă să vadă, să simtă și să înțeleagă realitatea pierderii. Ea fuge așadar de realitate, înlocuind-o cu comportamente de retragere sau invers, de hiperactivitate.. Este vorba de fapt de o atitudine de protejare împotriva angoasei și a durerii; este pozitivă doar atunci când nu durează mult. Dacă persoana se instalează în starea de negare și nu își îngăduie să aibă emoții, procesul doliului nu poate avea loc. Negarea patologică poate dura ani de zile: este refuzul de a vedea și de a înțelege realitatea pierderii, precum și de a simți emoțiile însoțitoare. Câteodată persoana găsește imediat un „obiect” de substituire, de înlocuire, formând de exemplu, un nou cuplu după plecarea sau moartea partenerului de viață. Ea evită atunci să se confrunte cu travaliul interior al doliului.
Pe măsură ce efectele etapei de negare și izolare încep să se uzeze, realitatea crudă reapare. De data aceasta realitatea apare sub formă de furie, de revoltă, de resentimente. Furia împotriva celui care a plecat, împotriva celorlalți, împotriva propriei persoane. La nivel rațional este de înțeles că nu este vina noastră sau a celor apropiați de pierderea suferită dar la nivel emoțional însă, nu pot fi controlate aceste resentimente orientate spre noi sau ceilalți. Este nevoie de această furie pentru a reuși să ne distanțăm de durere și să idealizăm mai puțin persoana sau situația.
În etapa tocmelii, a târguielilor, persoana oscilează între negare și acceptarea realității: „Dacă se întoarce, voi face un pelerinaj, mă voi converti”, o târguială cu Dumnezeu, cu viața, care dovedește însă că încă nu putem crede în realitatea pierderii. Încă mai sperăm că ne putem întoarce la situația anterioară.
După toate aceste etape poate urma o etapă orientată spre depresie. Persoana își face din ce în ce mai mult o idee despre reprezentarea pierderii, dar încă nu o acceptă cu adevărat. Este o etapă a dezinteresului și a lipsei de motivare legate de propria persoană, de ceilalți, de viață. Are sentimente de singurătate, de lipsă, senzația de abandon. Persoana are comportamente de retragere, de repliere în sine, de delăsare. Își pune întrebări despre sensul vieții și despre rostul continuării ei.
Acceptarea este etapa de încheiere a travaliului doliului Atunci când acceptă doar cu mintea,chiar dacă spune că acceptă pierderea, manifestă mai degrabă o atitudine de resemnare decât de acceptare. Își spune„ Trebuie să accept”. Este vorba adesea de o fază a rezistenței față de traversarea emoțiilor și este posibil ca persoana respectivă să revină mai profund la una din etapele anterioare.
Atunci când acceptarea este în suflet, emoțiile dureroase se domolesc. Puțin câte puțin, revine dorința de a trăi, de a face proiecte, de a stabili noi legături. Persoana este gata să spună adio, să se separeu cu adevărat, să își redobândească libertatea.. Este sfârșitul contaminării prezentului de către trecut. Trecutul își reia locul, același lucru face și prezentul iar viitorul se deschide.
Este important ca atunci când realizezi travaliul doliului să fii asistat de un terapeut, să nu o faci de unul singur, pentru că este dur, dureros și este necesar să te lași cuprins de emoție. Este un travaliu prin care exprimăm supărarea, durerea, furia, sentimentul că am fost abandonați.
Investim multă energie în retrăirea amintirilor, clipe de fericire și nostalgie, regretul ne obsedează, împiedicându-ne să fim disponibili în totalitate pentru noua viață. Drumul care conduce la despărțire este uneori lung și dureros, dar și un mare eliberator de energie. Dobândim maturitate și înțelepciune, autonomie.
Oricare ar fi dificultatea traversării sau profunzimea abisului, ceea ce contează este să găsim sau să regăsim prezența, disponibilitatea interioară, legătura cu toate fațetele Sinelui. Să ne ascultăm Sinele, să descoperim ceea ce suntem în esența noastră, să ne iubim și să ne acceptăm în toată plenitudinea.
Traversarea depresiei este o încercare profundă din care putem ieși mai plini de vitalitate, mai împliniți. O putem trăi ca pe o metamorfoză, ca pe o renaștere veritabilă. Ea ne invită să identificăm criteriile esențiale din viața noastră din prezent: Ce este cu adevărat important pentru mine? Ce contează? La ce țin cu adevărat? Ce anume dă sens vieții mele? Noi avem datoria față de noi înșine de a descoperi