Încă de la naștere se construiesc în noi, fără o contribuție conștientă, legături emoţionale puternice cu persoane semnificative, bazate pe instinctul de supraviețuire, numite relații de atașament. Relațiile de atașament se află la baza relațiilor umane și de modul construcției lor, depinde calitatea relațiilor cu persoanele importante din viața noastră.
Atașamentul este parte integrantă a comportamentului uman pe tot parcursul vieții, nu doar în copilărie. Dacă în primii ani de viață, figurile de atașament primare sunt părinții, pe măsură ce înaintăm în vârstă, extindem acest comportament și către alte relaţii semnificative-partenerii de cuplu sau copiii.
Pentru un copil, pentru a putea explora mediul înconjurător fără teamă, este nevoie de prezența unei persoane care să reprezinte baza de siguranță, la care revine ori de câte ori se simte în nesiguranță. Este vorba despre certitudinea pe care o are că este susținut de cineva care îl sprijină întotdeauna, cineva pe care se poate baza, în care are absolută încredere și la care poate apela ori de câte ori are nevoie. O bază de siguranță este absolut indispensabilă pentru dezvoltarea abilităților copilului de a explora, de a învăța, de a evolua.
Ca adulți, nu ne mai jucăm cu jucării, dar trebuie să ieșim în lume și să ne confruntăm cu situații noi și provocări dificile. Vrem să ne comportăm cât mai bine la serviciu, să fim inspirați și relaxați în activitățile preferate, să avem disponibilitatea afectivă necesară în relațiile cu copiii sau cu partenerii noștri. Dacă ne simțim în siguranță putem cuceri lumea. Putem să ne asumăm riscuri,putem să fim creativi, să ne realizăm visele. Dacă nu suntem siguri de faptul că persoana cea mai apropiată nouă, persoana iubită, crede cu adevărat în noi, ne sprijină și ne va fi alături atunci când avem nevoie, atunci ne va fi mult mai greu să rămânem activi și concentrați asupra obiectivelor esențiale ale vieții noastre.
Stilurile de atașament identificate la vârstă adultă sunt influențate de o serie de factori, unul dintre aceștia, foarte important, este modul în care părinții ne-au crescut și ne-au educat. De exemplu, dacă părinții au fost sensibili disponibili și atenți ar trebui să avem un stil de atașament securizant. Dacă atenția pe care ne-au oferit-o părinții a avut un caracter inconsecvent, atunci dezvoltăm un stil de atașament anxios. Dacă părinții au fost distanți, rigizi și insensibili atunci dezvoltăm un stil de atașament evitant.
Identificarea stilului nostru de atașament, format în copilărie, are o importanță majoră în viețile noastre de adulți, deoarece stilul de atașament pe care îl construim în copilărie ne influențează ulterior relațiile pe care le formăm în perioada adultă. Iar atunci când conștientizezi, care este stilul de atașament, poți modifica tiparele disfuncționale și poți reconstrui altele noi, adaptate nevoile tale din prezent. Poți renunța la acele maniere adaptative pe care le-ai utilizat în copilărie pentru a supraviețui situațiilor pe care le-ai considerat amenințătoare, dar care astăzi nu mai sunt în concordanță cu nevoile tale.
Cercetătorii au descoperit patru stiluri de atașament:
- securizant
- anxios
- evitant
- dezorganizat
Un adult cu stil de atașament securizant caută apropierea în cuplu și se simte confortabil în intimitate, este cald și iubitor, nu se teme excesiv că va fi părăsit de celălalt, nu face diferențiere între intimitatea emoțională și cea sexuală, ci ele decurg firesc una dintr-alta. Această persoană are abilitatea de a-și identifica și de a-și exprima deschis și clar nevoile și dorințele, conștientizează că și celălalt are nevoi și facilitează comunicarea, are abilități foarte bune în a gestiona conflictele, astfel încât să permită ajustări în relație, dar fără să se supere excesiv.
Atunci când ambii parteneri
au un stil de atașament securizant relația este armonioasă, caldă, plină de
iubire și satisfacții. Chiar și atunci când doar unul dintre parteneri are un
stil de atașament securizant, lucrurile pot fi armonioase deoarece acesta poate
să aplaneze conflictele, să nu ia lucrurile personal și să reflecte celuilalt
ce simte și ce nevoi are, să îl ajute să aibă grijă de sine. Stilul securizant de atașament este
cel ”suficient de bun”, și își are rădăcinile în sentimentele de siguranță pe
care le dezvoltăm încă din copilărie.
Un adult cu stil de atașament anxios caută să fie foarte apropiat de partener dar se teme totodată că partenerul nu dorește și el tot atât de multă apropiere. Din acest motiv va fi foarte atent la nevoile, emoțiile și dorințele partenerului și se consideră responsabil de starea de bine a celuilalt. Această hipervigilență continuă duce la multe emoții și la supărări frecvente, la conflicte și jocuri psihologice, ce au ca scop să țină relația aproape. Dar cu ce cost?!
Stilul anxios de atașament se dezvoltă atunci când părinții acordă o atenție inconsecventă copilului, iar acesta devine insistent și hipervigilent pentru a nu pierde această relație. Atunci când mama pleacă de lângă el, copilul cu stil de atașament anxios devine foarte agitat, iar când mama revine, el are o atitudine ambivalentă față de ea – pe de o parte se bucură, pe de alta este furios, se liniștește mai greu iar apoi rămâne atent la semnale.
Un adult cu stil de atașament evitant consideră că intimitatea duce la pierderea independenței și din acest motiv va alege deseori să fie autonom și să nu își ia angajamentul pentru o relație de cuplu autentică. Deși își dorește intimitatea, totuși prea multă apropiere îl stânjenește și îl face să țină partenerul la o distanță confortabilă. Distanța poate fi fizică, dar de cele mai multe ori este emoțională prin lipsa deschiderii și a comunicării clare a ceea ce simte el sau față de partener și față de relație. Face diferențiere între intimitatea emoțională și cea sexuală, preferând-o pe cea de-a doua. Fuge de conflicte sau le folosește ca și formă de îndepărtare și este vigilent în legătură cu relația, pentru ca celălalt să nu cumva să se apropie prea mult.
Un adult cu stil de atașament evitant se dezvoltă atunci când părinții sunt distanți, rigizi, insensibili, iar copilul devine la rândul său detașat. Când mama pleacă de lângă el, copilul pare indiferent și la fel și când aceasta revine, dar la nivel fiziologic, manifestarea este tot de neliniște, ritmul cardiac este crescut, la fel și nivelul cortizonului, chiar dacă la nivel comportamental el nu manifestă această neliniște.
Cele mai dificile cupluri sunt cele formate dintr-o persoană cu stil anxios și o persoană cu stil evitant. Acestea sunt permanent într-un joc al apropierii-depărtării, într-o susținută vigilență orientată pe relație și pe reacțiile celuilalt, lipsind uneori cronic o comunicare deschisă între parteneri, o înțelegere autentică a celuilalt, conștientizarea că ambii au nevoi în cuplu, abilitatea de a-și gestiona emoțiile și de a stinge conflictele înainte ca acestea să escaladeze dramatic.
Stilul
dezorganizat de atașament este o
combinație dintre tipul anxios și cel evitant. Aici se încadrează mamele
absente sau care nu reușesc, din diverse motive, să satisfacă nevoile copilului
și sfârșesc prin a-l abuza psihic sau fizic.
În multe cazuri, mamele au la rândul lor traume nerezolvate, și din cauza
aceasta răspund neadecvat la emoțiile copilului. Orice copil caută siguranță la
mamă, dar pentru că ea este și sursa abuzului, acesta tinde să fugă de ea, de
aici caracteristica de dezorganizare a tipului de atașament. Copilul nu știe
cum să se consoleze sănătos în situații critice, răspunde rapid, cu furie sau
agresivitate.
O parte dintre copiii afectați de tipul de atașament dezorganizat pot prezenta forme de depresie timpurie. În viața de adult, aceștia caută atașamentul, dar nu au are încredere în nimeni, dezvoltă probleme în relațiile interpersonale și sunt predispuși la depresie, anxietate și dependențe precum alcool, droguri, jocuri de noroc, ca formă de evitare a emoțiilor. Din păcate, chiar și la vârstă adultă, nu știu să dea sens experiențelor de viață și astfel pot transmite trauma și stilul de atașament dezorganizat propriilor copii.
Tiparele de atașament inițiale, învățate în primii ani din viață, se reflectă atât în modul în care relaționăm cu ceilalți cât și în obiceiurile noastre de a simți și de a gândi. În același mod,în terapie, relația clientului cu terapeutul are potențialul de a genera tipare noi de reglare afectivă și gândire, precum și atașamente. Altfel spus relația terapeutică este creuzetul dezvoltării în care relația clientului cu propria experiență a realității interne și externe poate fi fundamental transformată.
Noi, ca terapeuți, putem da clienților noștri posibilitatea de a crește peste limitele impuse de trecutul lor. La fel cum relația de atașament inițială îi permitea copilului să se dezvolte, în cele din urmă, noua relație de atașament cu psihoterapeutul este cea care îi permite clientului să se schimbe. Această nouă relație asigură o bază de siguranță care permite clientului să își asume riscul de a simți ceea ce nu a avut voie să simtă și să cunoască ceea ce nu a avut voie să cunoască. Rolul terapeutului aici, este de a ajuta clientul să demoleze tiparele de atașament disfuncționale din trecut și să construiască altele noi în prezent, adaptate nevoilor lui.