În articolul anterior am scris despre ceea ce se întâmplă cu psihoterapia atunci când iese din cabinet și intră într-o cameră de spital. Despre un cadru terapeutic care se schimbă și despre felul în care profesia de psiholog trebuie să se adapteze unei realități foarte diferite de cea din cabinet.
Există însă o altă parte a acestei experiențe despre care aș vrea să vorbesc. Nu despre ceea ce fac acolo ca psiholog, ci despre de ce am continuat să merg.
Când am început voluntariatul la Spitalul Militar din Bruxelles, am crezut că va fi pentru o perioadă limitată. Era nevoie de un psiholog vorbitor de limba română pentru pacienții români transferați în secția pentru mari arși în urma unor accidente grave. M-am gândit că voi ajuta atât timp cât va fi nevoie. Nu știam că acel „pentru o perioadă” se va transforma în peste trei ani. Nu știam nici că vizitele ocazionale vor deveni vizite săptămânale.
Au fost pacienți care au plecat. Au venit alții. Uneori unul, alteori mai mulți. Accidente diferite, vârste diferite, familii diferite. Dar, în toți acești ani, prezența pacienților români a rămas aproape constantă.
Și am continuat să merg. Săptămână după săptămână.
De ce continuăm?
M-am întrebat uneori de ce ceva ce trebuia să fie temporar a rămas atât de mult timp în viața mea. Răspunsul cel mai simplu ar fi: pentru că era nevoie.
Dar cred că există un răspuns mai profund. Există profesia mea și sentimentul că ceea ce știu să fac poate fi util într-un loc în care această competență este necesară. Dar există și ceva care precede profesia.
Spiritul civic.
Cred că apartenența la o comunitate presupune mai mult decât drepturile pe care le avem în interiorul ei. Presupune și disponibilitatea de a contribui la ea.
Trăim într-o cultură care ne învață, pe bună dreptate, să ne protejăm timpul, energia și limitele. Vorbim despre self-care, despre a spune „nu”, despre a nu ne încărca cu problemele celorlalți. Toate acestea sunt importante.
Dar cred că, din când în când, merită să ne punem și altă întrebare: Ce parte din ceea ce am – din timpul meu, din competența mea, din experiența mea – pot pune în folosul altcuiva fără să aștept ceva în schimb?
Pentru mine, voluntariatul a devenit una dintre formele concrete ale acestui răspuns.
În trecut, am oferit ședințe pro bono în cabinet familiilor care nu își permiteau să plătească pentru servicii psihologice. Mai înainte, am încercat să aduc bucurie în viața unor copii neurodivergenți. Astăzi, lucrez ca voluntar alături de pacienții români transferați în secția pentru mari arși. Mâine sau peste un an, poate voi alege să fiu utilă lumii într-un alt mod.
Nu trebuie să salvăm lumea.
Nu cred că putem salva lumea. Și nici nu cred că aceasta ar trebui să fie ambiția noastră.
Există ceva periculos chiar și în ideea de a-l „salva” pe celălalt. Îl poate transforma, fără să ne dăm seama, într-un personaj al propriei noastre povești despre cât de mult ajutăm.
Nu trebuie să salvezi. Trebuie să fii util acolo unde poți fi util.
Uneori contribuția ta este mare. Alteori este foarte mică. Și trebuie să accepți ambele variante.
Într-o lume în care simțim permanent nevoia să măsurăm rezultatele, poate fi dificil să acceptăm că nu tot ceea ce contează produce un rezultat imediat, vizibil sau cuantificabil. Uneori efectul unui gest îl vedem. Alteori nu îl vom cunoaște niciodată.
Cred că și aceasta face parte din voluntariat: să poți oferi fără să ai permanent nevoie de confirmarea că ceea ce ai făcut a contat.
Cel care oferă nu rămâne neschimbat.
Există un paradox al voluntariatului despre care cercetările vorbesc din ce în ce mai mult. Mergem pentru a oferi ceva și descoperim că experiența produce schimbări și în noi.
Studiile despre voluntariat au găsit asocieri cu o stare de bine psihologică mai bună, un sentiment mai puternic de sens și scop, conectare socială și, în anumite populații, niveluri mai scăzute de singurătate sau simptome depresive.
Trebuie păstrată însă o nuanță importantă: voluntariatul nu este o rețetă pentru fericire, iar relația dintre voluntariat și starea de bine este complexă. Contează cine face voluntariat, în ce condiții, din ce motivație și cu ce resurse.
Dar există lucruri pe care studiile le măsoară mai greu.
Contactul repetat cu fragilitatea vieții schimbă perspectiva.
Nu spun asta în sensul atât de des întâlnit: „când vezi suferința altora, îți dai seama cât de norocos ești”. Nu am acceptat niciodată această idee. Suferința unui om nu există pentru a deveni lecția de viață a altuia.
Dar este greu să fii, săptămână după săptămână, în apropierea unor oameni ale căror vieți au fost schimbate în câteva secunde și să continui să privești timpul, relațiile și propriile preocupări exact la fel.
Unele lucruri devin mai mici. Altele devin mult mai importante.
Limba maternă.
Există ceva care m-a impresionat în mod repetat în acești ani: importanța limbii materne atunci când omul se află într-o situație de vulnerabilitate extremă.
În spital poți fi înconjurat de profesioniști extraordinari și, totuși, să te simți foarte singur atunci când nu poți spune exact ceea ce simți.
Limba maternă nu înseamnă numai cuvinte. Înseamnă familiaritate. Înseamnă nuanță. Înseamnă umor – iar noi, românii, suntem foarte buni la asta. Înseamnă posibilitatea de a spune „mi-e dor” fără să cauți traducerea potrivită.
Și mai înseamnă ceva: pentru câteva minute, nu mai ești doar un pacient român internat într-un spital dintr-o altă țară. Poți vorbi în limba în care ai crescut, în care ai glumit, te-ai certat, ai iubit, ți-ai crescut copiii și ți-ai construit viața.
Poate că, pentru câteva minute, într-o cameră de spital dintr-o țară străină, limba maternă reconstruiește o mică parte din lumea de dinainte.
A face bine nu înseamnă a fi mai bun.
Mai există ceva ce vreau să spun.
Voluntariatul nu ne face automat oameni mai buni. Nu cred că voluntarul este moral superior celui care, într-o anumită perioadă a vieții sale, nu poate sau nu dorește să facă voluntariat. Oamenii contribuie diferit.
Pentru mine, importantă este mai degrabă ideea de responsabilitate față de ceilalți. Putem refuza gândul că ceea ce i se întâmplă celuilalt nu ne privește niciodată.
Poate că spiritul civic începe tocmai în acel spațiu foarte mic dintre „Nu este problema mea” și „Există ceva ce pot face?”
Nu întotdeauna răspunsul va fi da. Și este în regulă să fie așa.
Dar cred că întrebarea merită pusă.
Mai bine de trei ani mai târziu.
Am intrat pentru prima dată în acel spital crezând că voi rămâne pentru o perioadă. Au trecut peste trei ani.
Și continui să merg.
Nu pentru că m-am obișnuit cu suferința. Sper să nu mă obișnuiesc niciodată. Ci pentru că am ajuns să cred și mai mult în valoarea unui ajutor competent, oferit fără a invada, fără a transforma vulnerabilitatea celuilalt într-o datorie față de noi și fără promisiuni pe care nu le putem respecta.
Voluntariatul nu înseamnă că avem mai mult timp decât ceilalți. Și nici că suntem oameni mai buni.
Înseamnă, poate, că alegem ca o parte din timpul, experiența și competența noastră să aparțină, pentru o vreme, și altcuiva.
În acești peste trei ani am intrat în multe camere de spital. De fiecare dată am intrat ca psiholog. Dar nu întotdeauna am ieșit doar ca psiholog.
Uneori am ieșit pur și simplu ca OM.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase paradoxuri ale voluntariatului: mergi acolo pentru a oferi ceva din tine celuilalt și descoperi, în timp, că întâlnirea cu celălalt a schimbat ceva bun și în tine.


